Biografie

Primii ani de viață, primele descoperiri muzicale

Născut pe 6 aprilie 1941, Gheorghe Zamfir a văzut lumina zilei prima data pe strada Artei, unde a și copilărit, în Găești. Tatăl, Tudor Zamfir, era cunoscut drept Tudor Băcanu, pentru că familia avea o băcănie, iar mama, Elisabeta, era o olteancă din Gorj, harnică și iute, care a născut patru copii: două fete, Lucreţia şi Vasilica (în 1939 şi 1940) și doi băieți, Constantin și Gheorghe (în 1937 și 1941). Vasilica şi Lucreţia au murit la vârste fragede, la trei săptămâni şi la trei luni. Au rămas doar fratele, Constantin, și mezinul familiei, Gheorghe.

Iubirea pentru muzică i-a fost stârnită pe la 7-8 ani de către un grup de muzicanți orbi, de la care a preluat pasiunea pentru acordeon. "Dar cred că aveam 4 ani când m-a dus tata la Bucureşti, pe la piaţa cu flori, unde era Cartierul Evreiesc. De aici tata cumpăra marfă pentru băcănia lui. Era iarnă şi un ger teribil. Tocmai se terminase războiul, în '45-'46. La un moment dat, am văzut o grupă de muzicanţi. Erau orbi toţi. Cântau: unul la acordeon, unul la vioară, altul cu vocea. L-am ţinut pe tata blocat vreo 20 de minute de mână, băteam din picioare în zăpadă, ţipam că vreau să văd ce e acolo. Cred că a fost prima mea manifestare muzicală. Eram impresionat de acordeon. Nu înţelegeam cum fata aceea, oarbă, care cânta la acordeon, plimba mâinile pe acordeonul ăla alb, de sidef, fără să vadă nimic. Iar de atunci acordeonul a rămas ca un simbol al muzicii pentru mine", se destăinuie Gheorghe Zamfir.

Peste câţiva ani, Gheorghe Zamfir s-a îndrăgostit de un banjo, un fel de mandolină din piele neagră, spre deosebire de clasica mandolină, confecţionată din lemn. "Pe la vârsta de 6-7 ani, la tata a venit un prieten din Basarabia, care avea un banjo. A rămas la noi o noapte-două. Când a vrut să plece şi să-şi ia banjo-ul, el trăgea de o parte, eu de cealaltă, strigând către tata că nu i-l dau. Am fugit în curte plângând. Nu ştiu ce i-a dat tata prietenului lui, că a lăsat banjo-ul acolo", îşi aminteşte cu amuzament artistul.

Mai târziu, tânărul Zamfir s-a simţit atras de haina militară, însă n-a putut susţine admiterea la liceul de profil, pentru că se finalizaseră înscrierile în acel an. A ajuns, în schimb, la şcoala de muzică. "Tată, vreau la muzică... Mă duci la liceul militar de muzică, de nu, mă omor!", spunea categoric Gheorghe Zamfir. "Mama, când auzea, se tânguia singură prin curte. Fratele meu a început să insiste pe lângă tata. Aşa că, în 1955, la 14 ani, iată-mă în faţa unui juriu de peste 15 profesori. A venit rândul meu şi am trecut prin faţa imensei mese unde se aflau profesorii. Unul din ei îmi spune: «Cum te cheamă? De unde eşti?». După ce am răspuns, maestrul Fănică Luca mi-a spus să mă apropii. M-a pus să-i suflu în palmă, apoi să bat cu limba în spatele dinţilor: tu, tu, tu... Mi-a dat o bucată de ziar mototolită, a fărămat-o şi mi-a spus: «Introdu bucăţica asta de ziar în gură şi scuipă afară cu putere». Execut, după care maestrul adaugă: «Foarte bine, foarte bine, acum treci la pian». Cineva mi-a dat nişte note pe care le-am intonat corect, apoi am trecut la proba ritmică şi am executat perfect ritmurile date.

Anii de şcoală şi primele instrumente confecţionate

În 1961 a intrat la Conservatorul "Ciprian Porumbescu", obţinând bursă de stat. Bucuria reuşitei la examen i-a impărtăşit-o tatălui său, dar reacţia acestuia nu a fost pe măsură: "Deja aveam din '59 prima medalie de aur la concursul de folclor pe ţară, mi-am cumpărat din 1.000 de lei primul costum, o cravată şi o pereche de pantofi făcuţi pe comandă. M-am dus la tata, îmbrăcat frumos, i-am spus: «De azi înainte sunt bărbat». «Ce vorbeşti, mă? N-o să faci nimic, tot ca ţambalagiul Lipoşteanu o să ajungi....»" Anii care au urmat au fost deosebit de importanţi pentru cel care care avea să revoluţioneze naiul şi să-l transforme într-un instrument divin, miraculos. "Am urmat cursurile la pedagogie, şi apoi la dirijat coral şi încă doi ani, suplimentar, la dirijat de orchestră simfonică cu maestrul Iosif Conta. Am mai făcut apoi încă doi ani de dirijat cu maestrul Constantin Bugeanu, care era considerat cel mai mare pedagog de dirijat din lume", continuă muzicianul povestea anilor de şcoală.

Nemulţumit de sunetul naiului pe care îl avea, în 1961, după ce a fost admis la Conservator, Gheorghe Zamfir s-a hotărât să-şi confecţioneze propriul nai. "Am mers la un arhitect, Constantin Popescu, pe Calea Plevnei, la nr. 30. El făcea naiuri artizanale, în contul fabricii de instrumente «Doina». Naiurile fabricate de Popescu nu aveau absolut nici o valoare, erau instrumente ornamentale, decorative, acordate cu ziarul «Informaţia Bucureştiului». În acel an mi-am ales singur tuburile, timp de luni bune, probând tub cu tub, punându-le pe o formă specială, după care i-am spus: «Le tai şi le lipeşti». Aşa s-a născut naiul meu. Pe acest nai cânt şi astăzi, după mai bine de 50 de ani. Cu el am cucerit lumea. Cu el am câştigat discurile de aur şi de platină.

În 1968 am creat şi am inventat toată gama de naiuri alto, tenor, bariton şi bass. Popescu a sărit în aer... «Nu se poate, dom' Zamfir... Cum credeţi dumneavoastră că putem să punem un tub de 30, 50 sau 70 de centimetri lungime? Sunt arhitect, şi, in plus, sunt noduri în tub». Am insistat. i-am răspuns că nodurile se pot sparge cu burghiul şi că simt că trebuie să creez o familie de naiuri de dimensiuni diferite. «Dacă n-o faci dumneata, o voi face singur». Neavând încotro şi propunându-i din sărăcia mea, câştigată la nunţi, o sumă care atingea peste 2.500 de lei, a acceptat", povesteşte maestrul Gheorghe Zamfir.

Primele discuri înregistrate, primele turnee

"La 25 de ani dirijam corul cu 120 de corişti, ochestra simfonică: 50 de inşi, orchestra populară: 56, corpul de balet: 60 de membri şi soliştii, în număr de 12, printre care: Angela Moldovan, Simion Pop, Maria Butaciu, Ion Dolănescu, Benone Sinulescu, Irina Loghin, Maria Ciobanu, Ion Cristoreanu, Aurelia Fătu, Maria Păunescu. Eu aveam toată elita soliştilor de muzică populară în mâna mea. Făceam orchestraţii, aranjamente pentru cor, pentru balet, devenisem un mic fenomen...", îşi aminteşte cu bucurie de acele vremuri geniul naiului.

În 1966, Zamfir realizează primul disc Electrecord, care cuprinde şi faimoasele sale compoziţii "Doina de jale" şi "Doina ca de la Vişina", iar în 1968 realizează cel de-al doilea disc. Între 1968 şi 1970 face turnee în ţări pecum Bulgaria, RFG, Elveţia, URSS, China, unde obţine un succes impresionant. "În 1968 am câştigat medalia de aur şi «Orfeul de aur» la Festivalul Mondial al Tineretului şi Studenţilor de la Sofia. Medalia mi-au dat-o, dar «Orfeul de aur» nu mi l-au dat." În 1969 pleacă prin demisie de la Ansamblul « Ciocârlia». A fost cooptat apoi in Ansamblul «Doina» al Armatei de generalul Dinu Stelian, care l-a primit cu braţele deschise.

Ulterior formează un taraf concertistic cu care fulminează la Paris, pe scena Teatrului "Vieux Colombier" in 45 de recitaluri, cântând la cele patru naiuri-soprano, alto, tenor, bass - pe care le-a creat in 1968. Maestrul Zamfir a introdus astfel naiul in toate stilurile şi genurile muzicale. A revoluţionat sunetul la scară universală. A fost momentul in care in Europa şi treptat in lumea intreagă s-a declanşat o euforie generală. Din America şi Canada până in Australia, Japonia sau Africa de Sud. Săli arhipline de concert, catedrale cu mii de locuri, cozi interminabile. Toată lumea dorea să-l asculte pe Gheorghe Zamfir, iar naiul a devenit un şlagăr universal.

Turneele - paşii spre consacrarea la nivel mondial

"Mi-am format un grup de şase muzicieni. Au venit doi francezi, pentru că muzica mea se cânta in Franţa, în Belgia şi mai ales în Elveţia, şi m-au căutat. Mi-au făcut prima dată un contract de 45 de concerte la Paris. În septembrie 1970 am plecat cu acei muzicieni şi în trei luni aveam la picioare Parisul. Au urmat turnee strălucite în Franţa, Elveţia şi Belgia, despre care nu se mai vorbeşte nimic. După aceea am colindat planeta în lung şi-n lat. Din America de Nord în Canada, America de Sud, Africa de Sud, Japonia, Noua Zeelandă, Tasmania şi toată Europa."

"Misa pentru Pace" pentru nai, cor, orgă şi orchestră este înregistrată în 1974 la Bucureşti. Doi ani mai târziu, single-ul său "Ete d'amour" devine hit. Au loc concerte superbe în colaborare cu dirijorul şi compozitorul german James Last. A urmat recunoaşterea internaţională a unui sunet nemaiîntâlnit, divin. Succese, ropote de aplauze, săli pline, medalii, discuri de aur. Turnee colosale în SUA, Australia, Noua Zeelandă, Japonia, Canada, Africa de Sud, Belgia, Franţa, Elveţia, Austria.

În 1982 creează prima rapsodie şi primul concert pentru nai şi orchestră, pe care le înregistrează pentru Philips cu Filarmonica din Monte Carlo, la pupitru Lawrence Foster. În 1984 creează primul cvintet pentru nai şi cvartet de coarde, numit "Cvintetul Plopilor". În 1986 înregistrează primul disc cu repertoriu baroc şi piesa "Dublul Concert în re minor pentru vioară şi oboi" de J.S. Bach, cu British Chamber Orchestra.

"În '89, după vizită, am fost invitat de Vatican să realizez primul disc cu muzică sacră, ceea ce nu se întâmplase niciodată. Naiul venea din Ortodoxie. Vaticanul îşi realizase o casă de discuri, înregistrase un disc cu Vivaldi, iar al doilea disc a fost cu Zamfir. Mi-au solicitat patru lucrări, apoi alte patru, am dedicat Papei Santa Maria şi Ave Maria, compus special. Am cântat apoi de două ori la Universitatea «Don Bosco» din Roma. Am primit de două ori medalia Universităţii «Don Bosco».

A cunoscut astfel numeroase personalităţi: preşedintele Franţei, Jacques Chirac (foto jos), ministrul de Externe german Ghenscher, actori celebri, mari muzicieni. La Paris i-au fost aproape Mircea Eliade şi Emil Cioran, cu care se întâlnea deseori.

Compozitor, dirijor şi solist – artistul complet

Peste 120 de discuri de platină şi de aur s-au adunat de-a lungul carierei, discuri conferite, la care se adaugă alte mii de discuri pe care nu le-a primit, după aprecierea maestrului Zamfir. În Franţa, Germania, Austria şi Belgia primeşte titluri şi medalii.

A înregistrat 55 de discuri şi a vândut peste 200 de milioane. "Am colaborat cu Casa Philips timp de 22 de ani. Am introdus naiul în anii '70 în orchestra simfonică. Am abordat stilul pop, iar naiul devenise instrumentul la modă. După ce am introdus naiul în orchestra simfonică au urmat compoziţiile clasice, simfonice sacre, primul concert pentru nai şi orchestră pe care l-am compus în '83, «Rapsodia primăverii», pe care am compus-o tot în '83, «Valsul negru», «Culori de toamnă». Am abordat stilul sacru. Am introdus naiul în muzica baroc. În 1970 am fost primul naist din lume care dădea concerte în săli de concerte, în catedrale şi în biserici.

Prin talentul său nemărginit, Gheorghe Zamfir a compus coloana sonoră la multe filme. În Venezuela, naiul şi piesa "The rose" (trandafirul) au fost fond muzical pentru foiletonul "Ciao, Cristina!". Au urmat "Le Grand blond avec chaussure noire" (1972) (Marele blond cu pantoful negru), "La course du lapin qui traverse un champ" (Cursa iepurelui traversând câmpul), "Caviarul Roşu" (regizor Robert Haussein), în trei serii - "Karate Kid", "Once Upon a Time in America" (regizor Sergio Leone), "Picnic at Hanging Rock" (regizor Peter Weir) – şi în filmul "Kill Bill".

Naiul maestrului Zamfir este prezent şi pe coloana sonoră a mai multor filme româneşti: "Blestemul iubirii, blestemul pământului", după romanul "Ion" de Liviu Rebreanu (regizor Mircea Mureşan). Pentru acest film, Gheorghe Zamfir a compus muzica integral, pe care a înregistrat-o în studiourile Buftea cu Orchestra Filarmonicii "George Enescu" în 1979. "În 1975 am compus muzica pentru «Mănăstirile din Moldova» şi «Viaţa lui Brâncuşi». Am realizat muzica la filmul lui Mircea Mureşan «Reîntorcere la dragostea dintâi» şi am compus muzica pentru filmul macedonean «Lacul», turnat în Polonia, care a fost prezentat şi la Cannes", spune maestrul Zamfir.